Ma intreb uneori daca sunt singura persoana de pe lume care uraste garile.
Cu siguranta ca nu.
Le-am urat inca de mica. Mi s-au parut mizerabile, infecte si scarboase,un loc unde fericirea si tristetea vin si pleaca odata cu trenurile. Un loc in care pute a mucegai pt ca acolo putrezesc visele tuturor. In Gara.
Pentru mine,garile sunt biserici ale sufletului scufundate in sacralitate,cu cat mai vechi cu atat mai apasatoare, mai sinistre pt ca poarta greutatea atator amintiri, emotii , atatia mii si mii de oameni, atatea mii de visuri . atatea sperante stinse...
Ma intreb uneori daca sunt singura care simte ca nu mai are aer atunci cand intra in Gara, daca sunt singura care simte prezenta fantomelor destinelor care au sfarsit acolo. E imposibil sa nu simti presiunea, presiunea Universului si a Timpului, ca o gaura neagra care le permite acestor forte sa se joace cu noi- prostii de muritori.
Urasc garile, in special Gara de N. Pt ca acolo mi-am inghitit inima...si n-am mai gasit-o de atunci. In Gara de N , la linia 4 , mi-am cautat fericirea si mi-am gasit sfarsitul.
Dupa atata timp inca imi amintesc cu claritate momentul cand am intrat in gara, super grabita pt ca intarziasem, incercand sa-mi dau seama pe unde sa o iau ... oh! si mama care ma suna in continuu pt ca nu stiu ce mai facuse tata. E ciudat ca imi amintesc toate astea dar despre ce vorbeam cu mama nu. Nu mi aduc aminte decat cum ii spuneam "da ,da" in timp ce te urmaream cu privirea , pe furis ... Am uitat sa mai vorbesc atunci,n-am mai vazut pe nimeni altcineva.De atunci ai fost doar tu.
Doar tu.
Acolo, in Gara de N m-am ratacit pe mine pentru totdeauna. Si acum nu ma mai gasesc.Chiar daca m-as intoarce acolo.. n-as face altceva decat sa caut himere. Nu stiu unde e inima mea ... Poate e inca la tine , poate inca asteapta tacuta trenul sa se intoarca la Bucuresti ... sau poate e in Gara ... asteapta un anume calator care sa mi-o aduca inapoi.
Poate ca in Gara sunt mii de alte inimi ca a mea care asteapta sa se "cunune" sub bolta acestei biserici ancestrale ... asa cum au facut si ale noastre candva ...
Traiesc calatoria noastra impreuna la nesfarsit. Ai venit si te-ai asezat pe bancheta de langa mine si nu m-ai mai lasat sa privesc pe geam minunatul peisaj al vietii . Ai facut toate astea fara ca macar sa ma intrebi daca iti dau voie sa stai langa mine. Asa ai si plecat. Si acum compartimentul meu e prea mare.
Acum calatoresc prea rapid prin viata si incerc din rasputeri sa privesc pe geam la spectacol,insa singuratatea si amprentele tale tipa in vagonul asta gol.Ma intreb adesea de ce a trebuit sa calatorim noi doi impreuna, care dintre noi doi nu a avut bilet, de ce nu am avut o destinatie comuna si ce a trebuit eu sa invat de la tine.
Desi .. daca stau sa ma gandesc,un lucru am invatat cu siguranta de la tine. Nu cum sa calatoresc cu trenul ci cum sa zbor.
Ai uitat insa sa ma inveti sa zbor si singura, fara ajutorul tau. Daca pt tine eu n-am fost decat o statie intr-o gara , tu pentru mine ai fost o intreaga calatorie, o intreaga aventura... si inca doare nespus de mult acest lucru....
Ma intreb daca de acum o sa mergi doar cu masina, sau poate zbori deja,in lumea ta fericita cu avionul ... insa daca mai treci vreodata prin Gara, si vezi o inima ratacita sa o aduci inapoi, te rog!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu